Biserica parohială cu hramul „Învierea Domnului”
A fost construită imediat după ce fusese distrusă cea veche; în „Ancheta monografică” Ioachim Miloia spune că ar fi fost sfinţită în 1797, însă în „Cronica parohiei Belinţ” părintele Ioan Dulcu spune că „a fost zidită între anii 1797 – 1798” şi că la sfinţirea din 1947 nu s-au găsit dovezi că ar fi sfinţită de arhiereu[1].
Ca dimensiuni, biserica actuală, cu navă unică şi altarul de formă semicirculară. este mai mare decât cea veche, fiind o construcţie reprezentativă pentru stilul baroc din zona Banatului. Are o lungime exterioară de 29 m, lăţime de 11,60, iar în interior 26,30 m, respectiv 8 m, având înălţime până la boltă 9,70 m. Înălţimea până la vârful crucii de pe turn este de 30 m, iar grosimea zidurilor este de 0,60 – 1,20 m. Temelia este masivă, din cărămidă, având o grosime de 1,50 m și o adâncime de peste 2,50 m.
Sistemul de boltire este cu arce şi bolţi în plin cintru. Nava cuprinde la parter un vestibul din care se intră în turn şi spre balcon, accesul vertical fiind realizat pe o scară de lemn elicoidală. Sistemul constructiv este alcătuit din pereţi portanţi din zidărie, cu fundaţii de zidărie masivă, cu arce şi bolţi de zidărie. Pereţii exteriori sunt din zidărie masivă de cărămidă, Are un singur turn zidit tot din cărămidă până la partea rotundă, apoi din grinzi groase de stejar şi brad, acoperite cu tablă zincată, ca de altfel întreg acoperişul.
Are un singur turn zidit tot din cărămidă până la partea rotundă, apoi din grinzi groase de stejar şi brad, acoperite cu tablă de zinc de 0,7 mm, ca de altfel întreg acoperişul. Biserica a fost pardosită la interior cu cărămidă peste care a fost aşezată ulterior o podină din dulapi de lemn de brad. Iconostasul este de zid gros de cărămidă. Naosul şi pronaosul sunt despărţite de un zid înalt de 1 m. Corul a fost foarte mic până în anul 1947 când s-a mărit prin construirea unui balcon. În partea dinspre apus, spre dreapta, este scara care duce la cor şi în turn, iar spre stânga are o cămăruţă – tainița bisericii.
Nu există date certe despre cine a construit-o, despre arhitect sau antreprenori, nepăstrându-se nici o însemnare referitoare la cost sau alte detalii. Nu s-a păstrat nici o pisanie, poate nici nu a fost aşa ceva, costurile ridicării fiind suportate în întregime de câtre întreaga comunitate. Biserica are trei clopote: cel mai mare este de 530 kg şi a fost cumpărat în 1931, iar celelalte două de 295 şi respectiv 212 kg au fost cumpărate în 1922 de la Bucureşti.
Prima pictură se pare că a fost în stil baroc, fiind executată de un pictor necunoscut, prin anii 1820. Prin anii 1897-1899 pictura a fost refăcută de către Petru Jivănescu, „pictor naţional” după cum se intitulează el – din Budinţ. Atât pictura cea veche, cât şi cea realizată de Jivănescu era în ulei pe perete, iar cele 4 icoanele obişnuite de pe iconostas, din dreptul uşilor Sfântului Altar erau executate pe lemn, prins pe zid.
Din cauza unui incendiu izbucnit în altar în anul 1915, dar şi din cauza fumului de la lumânări, pictura abia se mai putea distinge, drept pentru care în anul 1947 se hotărăşte restaurarea acesteia. Însă datorită faptului ca şi tencuiala era grav afectată de igrasie, s-a hotărât refacerea în totalitate a tencuielii şi pictarea din nou. Lucrările de tencuire au fost executate de către maeştrii zidari Martin şi Mihai Klepper din Lugoj, lucrările de zugrăvire-ornamentaţie de Ştefan Sklenarik din Timişoara, iar pictura în frescă a fost realizată de renumitul pictor Anastase Demian, ajutat de elevul său, Traian Bădescu, din Arad. Evenimentul este consemnat printr-o însemnare pe partea dinspre Sfântul Altar al iconostasului:
„Mărire Ţie Doamne, Mărire Ţie”
„Această sfăntă Biserică, zidită în anul 1798, a fost renovată şi pictată din nou în anii 1946-1947, prin contribuţia tuturor credincioşilor din parohie. Sfinţitu-sa în ziua de 30 august 1947 de cătreÎ.P.S. Sa D.D.Dr. Vasile Lăzărescu Arhiepiscopul Ortodox Român al Timişorii, Protopop al tractului Recaş: P.C.Sa Păr. Iosif Goanţă. Preoţi ai locului: Ioan I. Dulcu şi Ioan Beleiu[2].
Tâmplăriile exterioare și interioare păstrează încă elemente istorice: uşile din lemn masiv, obloanele turlei, stranele ce îmbracă pereții atât în naos, pronaos cât și pe solee, geamurile, toate fiind realizate în anul 1899 de ,,Constantin Marcu – măsariu (adică tâmplar) din Caransebeș cu 588 florini (conform Cronicii Parohiale). Toate tâmplăriile vechi sunt vopsite cu vopsea de ulei de culoare maro roşcat, inclusiv podeaua.
Ceasul vechi, original, din turla bisericii nu mai funcționează de mulți ani, deși reprezintă o piesă unicat.
Principalele degradări la exterior sau datorează degradărilor cauzate de apele meteorice pe pofilatura faţadei, în zonele cele mai expuse la intemperii, precum şi la zona de peste soclu. Degradările principale sunt localizate la nivelul faţadei şi al finisajelor exterioare, respectiv al tencuielii şi al zugrăvelii faţadelor. Apare apă de capilaritate la pereţii exteriori, degradări microbiologice şi tencuială căzută pe zone. Cauze: degradare mecanică şi degradări cauzate de ape meteorice sau de infiltrații.
Siguranța la incendiu se încadrează la gradul III rezistență la foc, grad determinat de cel mai slab element de construcție din punct de vedere al rezitenței la foc – planșeul, în timp ce nivelul riscului de incendiu pentru întreaga construcție este încadrat în categoria mediu.
[1] Cronica Parohiei Belint, lucrare manuscris, pag 14
[2] Despre sfinţirea bisericii din 1947, putem afla amănunte şi în BISERICA BĂNĂŢEANĂ, nr.34-39 din 21 septembrie 1947